“Da, știu că uneori țipă la mine și se poartă de parcă ar fi un copil căruia trebuie să îi spui mereu ce să facă… ajung mereu după certuri să merg și să-i cer eu iertare, chiar dacă el m-a rănit. Dar… nu e chiar un om rău…” parcă o văd și acum stând în fața mea, căutând să explice comportamentul lui. “A avut și el o copilărie grea și e și foarte stresat cu jobul. În rest e ok, știu că în felul lui mă iubește.”

Doar că, din jur, oamenii veneau și o întreabau nedumeriți: “cum de lași lucrurile așa, cum de accepți asta, de ce îl aperi chiar și acum?”

Tânăra aceasta vedea și simțea suferința, înțelegea ca nu e ok să meargă așa mai departe. Adevărata problemă din spate era că alternativa, adică pierderea relației, abandonul, singurătatea, păreau și mai cumplite. Și așa este pentru mulți: singurătatea este terifiantă și ca să o evite oamenii acceptă uneori orice.

Terapia centrată pe emoții și teoria atașamentului pornesc de la o idee esențială: oamenii sunt făcuți pentru conectare. O conectare socială, emoțională, biologică. Asta înseamnă că avem nevoie de relații sigure așa cum avem nevoie de aer, somn sau hrană. Sistemul nostru nervos se reglează prin conectare, ne liniștim prin apropierea de oamenii importanți din viața noastră, ne organizăm emoțional în relație cu ei.

Așa se face că pierderea unei legături importante nu este trăită doar ca un disconfort psihologic; în multe cazuri ea este trăită ca pericol. Așa că persoana care are o istorie de abandon emoțional, respingere, instabilitate sau lipsă de siguranță relațională trăiește o teribilă frică de a nu rămâne singură. Atât de terifiantă este această frică încât mintea lui sau ei începe să facă următorul lucru: minimizează durerea din relație pentru a proteja conexiunea. Și așa începe resemnificarea abuzului.

Oare intră cineva vreodată într-o relație dorindu-și să fie rănit? Dar văd în cabinetul meu multe relații pline de durere, răni și suferință. La asta se ajunge treptat, pentru că la început există apropiere, speranță, se trăiește intens în plan emoțional. Sunt momente bune de început de relație, momente în care te simți văzut, ales, important. Dar curând apar criticile, controlul, retragerea emoțională, umilirile subtile, exploziile, manipularea, tăcerile punitive, sau oscilații de neînțeles între apropiere și respingere.

Totuși, fiindcă aceeași relație conține și momente de conectare, creierul rămâne prins într-o tensiune continuă: “poate că totuși se poate, poate că dacă sunt mai atentă, poate că dacă nu îl provoc, poate dacă mă schimb eu…” Și încet, încet, standardele despre ce este „acceptabil”, sănătos, se modifică: lucruri care altădată ar fi părut clar dureroase încep să fie explicate, justificate, sau negate.

Tânăra pe care o am în minte când scriu aceste rânduri nu era „naivă” – era doar un suflet pentru care nevoia de atașament devenise mai puternică decât protecția de sine. Și este adevărat; unii oameni tolerează relații abuzive pentru că ideea de a fi singuri activează în ei ceva și mai profund: un hău, o panică , un sentiment de abandon fără sfârșit.

Dacă ai crescut într-un mediu în care nu ai avut parte de siguranță emoțională, singurătatea nu înseamnă doar „a fi singur” – ea poate să însemne și “nu contez pentru nimeni, nu mă va alege nimeni, voi rămâne complet singur, n-o să mă descurc fără cineva alături”.

În cabinet mulți oameni descoperă că nu se tem doar de despărțire, ci se tem și de ceea ce despărțirea spune despre ei. Și așa ajung să protejeze relația chiar și în detrimentul propriei dureri.

În ultimii ani, cercetările din neuroștiință și teoria atașamentului au arătat ceva foarte important: deprivarea de conectare sigură afectează profund sistemul nervos și sănătatea psihologică.

Experiențele repetate de nesiguranță relațională, adică experiențele de respingere, când celălalt este veșnic indisponibil emoțional, abandonul, lipsa unei baze emoționale sigure în celălalt, nu sunt trăite de creier ca fiind evenimente minore, ci creează un nivel constant de alertă, hipervigilență și stres relațional.

Tot studiile recente arată că izolarea socială și lipsa conectării sigure au efecte severe asupra sănătății mentale și fizice, comparabile în impact cu alte forme majore de stres și traumă. Iar experiențele relaționale cronice de invalidare sau abandon pot deveni profund traumatizante, chiar și atunci când nu există violență fizică.

Așa începem să înțelegem de ce unii oamenii rămân în relații care îi rănesc: sistemul lor nervos încearcă să evite atât durerea relației, cât și pierderea conectării. Uneori, a doua nevoie câștigă. Mulți trec peste durerea și suferința provocate de relație de dragul ideii de conectare și a fricii de singurătate.

Atunci când depinzi emoțional de cineva pentru siguranță, mintea începe uneori să reorganizeze realitatea astfel încât relația să poată continua. De aceea aud în cabinet comentarii de tipul: “nu e chiar atât de grav, știu că mă iubește, poate exagerez eu, toate relațiile din jurul meu sunt cu probleme, dacă iau măsuri poate nu voi mai fi iubită niciodată”.

Este un mecanism de supraviețuire relațională greu de înțeles, dar care are totuși sensul lui.

În terapie, scopul nu este să ți se spună ce să faci, ce să decizi, cum să procedezi. Primul pas este altul: să înțelegi ce se întâmplă cu tine. Fiindcă atunci când începi să vezi că sub justificările tale există o frică profundă de abandon, de singurătate și de a pierde relația, apare ceva foarte important: mai multă compasiune față de tine însuți sau însăți. Când înțelegi unde ești și în acelați timp cum arată o relație sănătoasă poți începeți să îți reconstruiești relația.