B. are 32 de ani, un job bun, o bună prietenă, și este într-o relație care merge bine de doi ani de zile. Văzută din exterior, B pare că se descurcă bine și viața ei e una bună. Totuși, adesea ea trăiește cu senzația că este „mai puțin” decât ceilalți.

B povestește că atunci când cineva nu îi răspunde la mesaje relativ repede, ea se gândește că a spus ceva greșit. Dacă face o greșeală la muncă, sau are o ezitare în deciziile pe care le ia, este copleșită de valuri de rușine. Iar când partenerul ei este mai distant într-o zi, intră imediat în panică și se gândește că va pierde în curând relația cu el.

Atunci când am încetinit conversația și am pus lupa pe trăirile și senzațiile ei în fiecare dintre aceste situații, a ieșit la iveală gândul care pare să-i revină constant: “ceva e în neregulă cu mine”.

Unii oameni vin la terapie nu pentru că „au probleme”, ci pentru că trăiesc cu sentimentul profund și greu de explicat că sunt defecți, că în ei ceva este fundamental greșit și insuficient. Iar atunci când trăiești ani la rând cu acest gând prezent în minte, ajungi  să nu îl mai pui la îndoială, să nu îl mai confrunți deloc. Gândul acest devine un adevăr, devine o convingere a ta lăuntrică.

La B, convingerea că e ceva în neregulă cu ea se manifesta ca o rușine copleșitoare, greu de dus. Pentru unii, o astfel de convingere poate aduce multă anxietate sau cu o dorință de perfecțiune. Pe alții, același gând îi poate transforma în veritabili people peaseri, îi poate face să caute excesiv validare la cei din jur – sau dimpotrivă, să se retragă!

Am întâlnit destui oameni care încearcă să facă față gândului acestuia dureros căutând să devină „foarte buni”: performanți, utili, disponibili pentru toată lumea. Cât despre cei care aleg să se retragă, ei devin persoane care evită apropierea de ceilalți, temându-se că dacă vor fi văzuți așa cum sunt ei cu adevărat vor fi respinși.

Problema la B nu era lipsa valorii personale, și așa e la mulți alții. B a învățat însă de foarte devreme să se uite la ea foarte critic, a trăit adesea respingerea în anii copilăriei și nu a experimentat conectarea emoțională cu niciun adult. Emoțiile ei nu aveau loc în mediul în care a crescut, nu era nimeni preocupat de ele. În alte cazuri, convingerea că e ceva în neregulă cu ei apare în urma comparațiilor constant făcute de părinți sau alte figuri de atașament între copil și alții.

Poate că ai simțit și tu că trebuie să fii „cuminte”, „puternică” sau „perfectă” ca să primești iubirea, acceptarea sau atenția celor importanți din viața ta. Poate că ai fost chiar rușinată pentru că ai anumite nevoi. În timp, toate aceste experiențe se transformă într-o voce interioară dură care ajunge să te convingă că, de fapt, problema ești tu – tu nu ești ce trebuie!

Din păcate, oamenii care se simt defecti rareori se bucură  cu adevărat de relațiile cu cei din jurul lor. Și chiar și când sunt iubiți, acestor oameni le este greu să creadă că iubirea va rămâne. Sau, atunci când sunt apreciați, ei își vor spune: „dacă m-ar cunoaște cu adevărat, și-ar schimba părerea…”

B ajunsese într-un punct de oboseală interioară, era permanent într-o analiză de sine: „oare am spus ceva greșit? ”, „oare au râs când am dat mesajul ăla? ”, „poate că sunt prea mult, o sufocantă, sau poate nu sunt ce se așteaptă ei…”

Omul care se simte defect este adesea extrem de atent la ceilalți. Devine foarte empatic, e preocupat să nu rănească pe nimeni, și este foarte sensibil la respingere. Face toate acestea nu pentru că e ultrasensibil, ci pentru că știe din proprie experiență că relațiile cu cei din jur – chiar și relațiile cu cei mai apropiați – pot deveni periculoase și nu se poate baza pe ele.

În terapie, B a descoperit că această convingere dureroasă că e defectă nu a apărut din senin, ca are o istorie și rădăcini relaționale. B a descoperit că au fost momente clare când gândul acesta s-a îngroșat în adâncul sufletului ei.

Atunci când ajungi în cabinetul unui psihoterapeut priceput începi să găsești explicații, descoperi că nu e nicidecum vorba despre faptul că așa te-ai născut, ci ai învățat să gândești așa despre tine în diferite momente din viață în care aceasta a fost singura explicație găsită pentru ceea ce durea în adânc. Așa ți-ai explicat situațiile în care tu ai fost persoana criticată, ignorată sau convinsă de alții că trăirile tale sunt prea mult pentru ei.

Venind la cabinetul meu, B a descoperit și ce se ascunde sub autocritică, sub gândurile obositoare de autoanaliză: teama de respingere, nevoia de conectare si de a fi acceptată, de a fi văzută și primită. Dar, mai ales, B a descoperit că nu trebuie să se repare ca să merite să fie iubită, ca cineva să se apropie de ea si să o primească așa cum este. Cred că merită să te oprești din tot ceea ce faci chiar acum și să întrebi și tu: oare când și cum am început să cred despre mine că sunt o persoană defectă?